Nu apucară atunci pe loc să mai spună o vorbă, căci perechea de bursuci și
cea de castori începură să se împingă și să se hârjonească până când doamna
bursuc căzu din ambarcațiune. Lolo fluieră îngrijorată în vreme ce ursuleții
panda începură să se agite cu frunzele lor de palmier. Văzând confuzia de pe
ambarcațiunea din saltele și veste umplute cu aer, Lolo se aruncă după doamna
bursuc, pe care o scoase din apă apucând-o de gât ca pe un pui jigărit. Era cât
pe ce să sar și eu după tine, îi zise Spuki, scuturând-o pe Lolo de rochiță, ca
să se usuce. Ar fi înțelept să nu te mai arunci după nimeni în apă, în caz că
se mai întâmplă vreun accident, fiindcă doar doi oameni și atât există pe barca
asta. Dacă vreunul din noi moare s-a zis cu lumea.
Mai mult de atât nu apucă să spună, întrucât fetița îi arătă buimacă un
anumit lucru care plutea, acoperind mult din întinsul apelor. Era o barbă uriașă
și albă, ocupând tot atâta spațiu cât o balenă care plutea în neștire, de parcă
s-ar fi înecat de nu știu când și s-ar fi umflat ca un balon din cele înălțate
cândva pe cer. Știu a cui este barba, șopti Lolo neliniștită, e a lui
Doamne-Doamne. Am bănuit eu de mai multă vreme că a murit, dar nu am știut că
s-a înecat, preciză atunci Spuki. Dar Lolo nu îl mai ascultă, ci sări înapoi în
apă, ca să-i facă respirație gură la gură lui Doamne-Doamne. Of, Lolo, explodă
atunci Spuki bosumflat, e doar o barbă uriașă și atât, nici măcar nu mai are
ochi, gură și nas. De ce nu vrei să înțelegi că Doamne-Doamne s-a topit în apă și
doar barba lui a mai rămas, strigă Spuki în urma lui Lolo și, în cele din urmă,
chiar sări în apă după ea.
Întrucât, încâlcită în barba uriașă, Lolo era pe cale să se înece. Fetiței
i se prinseseră mâinile și picioarele în șuvițele valvârtej ale bărbii, așa
încât nu mai izbutea să înoate și să se țină la suprafața apei. Zărind-o cum se
zbate, Spuki îi strigă să stea liniștită până o desface el din încâlceală, dar
Lolo nu îl mai auzi, fiindcă înghițise prea multă apă. Spuki lovi cu brațele în
ochiurile învălmășite ale bărbii uriașe, încercând să o taie și să o desprindă
de pe Lolo, în același timp apucând capul fetiței, ca și cum acesta ar fi fost
tăiat, ca să îl țină la suprafață. Respiră, Lolo, respiră, nu te opri, îi
strigă el. Ochii lui Lolo erau deschiși și clipoceau. Dar Spuki nu era singur
în încercarea lui de salvare. Elefanții, girafele, rinocerii și hipopotamii se
aruncaseră și ei în ape, sfâșiind bucățile de barbă care se încâlciseră în
jurul lui Lolo. Tigrii, panterele, leoparzii și leii, la rândul lor, rupeau
bucăți din barba amăgitoare ca o plasă de păianjen, croind drum de ieșire din
apa cea mare. Până la urmă, Lolo fu desfăcută din barba plutitoare, fiind mai
apoi urcată pe ambarcațiunea din saltele, pe gâtul girafelor care funcționa ca
o macara. Iar aici, Spuki o întoarse pe burtă și o apăsă până scoase toată apa
înghițită din ea. Tij mâloi nil, pestum clavum divâdil, striga Spuki, în
timp ce scotea apa din fetiță. Nimeni nu pricepu cuvintele lui, nici chiar Lolo
care auzi cuvintele, ca prin vis, stâlcite.
Nu voi crede niciodată că Doamne-Doamne a murit de tot, fu primul lucru pe
care îl rosti Lolo, cu ochii clipocind încă apoși. Până una-alta, eu am fost
cel care te-am salvat, și nu Doamne-Doamne care mai degrabă a vrut să te înece,
râse atunci Spuki, bucuros că fetița respira aproape firesc. Te rog, vino-ți în
fire, fiindcă arka trebuie să o ia din loc, apele s-au înmulțit prea tare și
suntem în pericol să ne scufundăm, dacă nu suntem atenți la felul în care
cârmuim ambarcațiunea. Animalele și păsările care se aflau în arka lui Noa-Noa,
dădură mai toate din cap, auzind spusele băiețelului. Of, Spuki, zise atunci
Lolo, cu glasul ei obișnuit, iar te crezi Doamne-Doamne! Iar crezi că tu ai
făcut Lumea și nimeni altcineva. Iată de ce va trebui să inventez cândva o mami
a lui Doamne-Doamne, ca să te învăț minte să mai spui lucruri necuvenite. Vom
trăi și vom vedea, râse atunci Spuki. Toate la vremea lor. Apoi arka lui
Noa-Noa se urni într-adevăr, încărcată cu viețuitoare cum era, cu sau fără
Doamne-Doamne.
