Șase cranii (2)

dinonino


cine dac-aş striga m-ar auzi din ţinutul celălalt?
şi chiar dacă un înger m-ar lua deodată pe umeri şi m-ar arunca
aş pieri înainte să pot rosti a unsprezecea elegie
dar îngerul nu e deloc cumplit
nicicând făptura lui n-a fost un balon de săpun
căci starea de moarte e mereu de prisos
iar viii şi morţii totuna-s pe schiuri
ci pretutindeni îngerii sunt mame cu peruci
râsete râsete cafenelele au nevoie de mine
stele de niciunde simţeau că le pot topi cu limba
nicăieri nemurirea nu era mai sleită ca aici
nu este timpul ca iubind să ne-mbătăm o noapte-ntreagă
îndrăgostiţii nu se pot atinge căci le-am tăiat unghiile
neîndoios înăuntru-i afară şi niciunde nu-i undeva aiurind
el de-abia fumătorul cât era de mahmur
scuipa-va sângele strămoşilor
aceasta chiar aceasta să fie rostirea cea dintâi
când trandafirul e pojghiţă şi văduvie
şi când nicio călugăriţă nu are ceafa de născut
morţii cei pistruiaţi au văzut tânguirile fără sprâncene
îngere ia-i şi culege-i ascunde-i la subsuorile tale
orfelinatul e castelul din dinonino
unde nu mi s-au desfăcut niciodată şireturile.