Cosmin Perța
(text citit la lansarea cărții Ținutul Celălalt la Târgul de carte de la București, 26 noiembrie 2011)
Ținutul Celălalt, o voi spune de la început, mi se pare a fi cel mai ambițios proiect poetic al ultimilor ani. Atât prin tema abordată cât și prin miza dialogică. Tema bolii psihice pe cât este de ofertantă din punctul de vedere al deschiderilor oferite imaginației, pe atât este de delicată în ceea ce privește aspectele stilului și a nuanțelor experimentale. Este nevoie de o coordonare aproape perfectă între valențele abisale, dezordonate ale delirului și minuțiozitatea maniacală a discursului care te transportă dincolo de perdeaua realității, în ținutul celălalt. La cea mai mică neatenție perdeaua se poate destrăma descoperind fantoșele și artificiul. Citind însă volumul Ruxandrei Cesereanu și al lui Marius Conkan nu am avut nicio clipă senzația că m-aș afla altundeva decât în lumea magică, grotescă, crudă, fermecătoare și oripilantă deopotrivă a lui spuki și a lui lolo. Sentimentul pe care l-am încercat era un amestec de înduioșare cu tristețe, revoltă, neputință. La prima lectură niciun moment textul nu m-a lăsat din țesătura lui hipnotică lui și nu mi-a permis să mă uit cu atenție la structură, la compoziție. Mi se părea atât de autentic, de viu, încât o astfel de cercetare rigidă mi se părea inutilă. Mă aflam în fața paradoxului unui miraj însuflețit, dublu însuflețit, a unei închipuiri vii, generatoare de imagini tulburătoare. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, arhitecții Cesereanu și Conkan construind cu migală un edificiu baroc al traumei delirante, un teritoriu menit nu să suplinească realitatea, ci să o înlocuiască cu totul, nu temporar, ci pentru totdeauna. Procesul este unul firesc, natural, transferul de realitate se face insesizabil, folosindu-se de o inventivitate debordantă, de o imaginație luxuriantă, dar totuși precisă, cu analogii dintre cele mai surprinzătoare și imagini greu de uitat. De prisos să mai atrag atenția asupra variațiilor de tehnici, a paletei extrem de diversificate și de elaborate de mijloace literare și de limbaje (unele inventate) angrenate de cei doi autori în vârtejul nebun al acestei cărți.
Că Ruxandra Cesereanu este o maestră a delirului oniric poetic și a scrisului la patru mâini știam, dar virtuozitatea cu care Marius Conkan îi răspunde, o contrează, o continuă, mi se pare de admirat. Modul în care cei doi comunică în scris este atât de omogen încât sunt aproape insesizabile intrările în scenă, succedările celor două voci narative. De invidiat acest tip de dialog care creează lumi multidimensionale, care nu se oprește la un singur palier al imaginației, ci sondează și cartografiază integral o lume smintikă și magisstrală, Ținutul Celălalt.
Nu-mi mai rămâne decât să-mi exprim invidia poetică, să-i felicit cu sinceritate pe Ruxandra Cesereanu și Marius Conkan pentru această carte cu adevărat mare, să felicit și editura care i-a publicat și să sper că la anul ce vine cartea aceasta își va primi recunoașterea critică meritată. Nu sunt critic literar, nu știu dacă această carte este cea mai bună carte de poezie publicată în 2011, dar știu cu siguranță că este cea mai complexă.
Lansarea cărții Ținutul Celălalt
(București, Târgul de carte Gaudeamus, 26 noiembrie 2011)
Octavian Soviany:
Lectura cărţii Tărâmul Celălalt mi-a adus aminte de o întâmplare care s-a produs exact cu un an în urmă, era în zilele din anul precedent al acestui târg, când am asistat la lansarea unui volum, un volum care îi aparţinea unui poet despre care nu auzisem până atunci, poetul se numeşte Nicolae Avram, iar cartea se numea Federeii, o carte în care era prezentată viaţa dintr-un orfelinat cu o puritate şi o violenţă extremă pusă într-o lumină necruţătoare. Şi iată că peste un an de zile am avut ocazia să mai citesc iarăşi o carte care tot de la un orfelinat porneşte, dar care este cu totul altfel decât ceea ce citeam în anul precedent. Pentru că este vorba aici de doi copii care încearcă să fugă din lumea în care se găsesc, construindu-şi fel de fel de alte lumi, fel de fel de alte realităţi pline de stranietate, pe jumătate feerice, pe jumătate coşmareşti. Dar ai zice că aproape întotdeauna sunt coşmareşti fiindcă oricât de luminos, oricât de plin de policromie ar fi paradisul pe care şi-l proiectează cei doi copii, mereu se insinuează câte o prezenţă neliniştitoare, indiferent că este vorba de moarte sau de Baubau sau chiar de Dumnezeu care îşi modifică şi el în visurile celor doi copii statutul cunoscut, transformându-se într-un fel de marionetă beckettiană care ne aduce aminte de estropiaţii care locuiesc într-o pubelă din piesa de teatru Sfârşit de partidă. Este cuceritor acest joc cu imaginile, conştient însă jocul parcă de propria lui evanescenţă, de faptul că este un spectacol şi stă ca orice spectacol sub semnul efemerităţii, fiindcă ceea ce se construieşte pe tot parcursul cărţii se deconstruieşte în finalul acesteia când minciuna tuturor mirajelor, minciuna tuturor numerelor de iluzionism este dată pe faţă într-un text în care sunt citate şi parafrazate versete din Ecleziast, şi această lume mirobolantă dar şi înspăimântătoare sfârşeşte prin a se aneantiza. Prin urmare, toată cartea este, în cele din urmă, un frumos, fascinant, teribil număr de iluzionism. Nu ştiu cât din textul acesta aparţine fiecăruia dintre cei doi autori, evident că nu are importanţă, însă mi-am permis să recunosc în multe dintre textele prezente în volum câteva dintre, haide să spunem, constantele poeziei Ruxandrei Cesereanu, care este, de asemenea, o poezie vizionară prin care bântuie coşmaruri, şi de asemenea, o poezie cu un caracter foarte teatral, prin urmare baroc. E vorba, cum spuneam, de un spectacol conştient mereu şi mereu de propria-i evanescenţă şi de aceea plasat sub semnul melancoliei.
Simona Popescu:
Încep legându-mă de ceea ce a spus Octavian Soviany înainte: fiecare din noi citeşte cartea lui, fiecare din noi citeşte altă carte. Octavian Soviany vă spunea că este o carte despre doi copii care evadează în felul lor într-un ţinut al imaginarului, de la un orfelinat. De fapt, cartea aşa şi începe, spunând despre ce este vorba din prima frază - “Ţinutul Celălalt în care e vorba despre spuki si lolo, doi copilaşi aflaţi la orfelinat, despre o tanti şi un baubau, despre doamne-doamne pe care cei doi copilaşi îl caută şi prin care zboară cu un avion de hârtie” etc. Îmi aduc aminte de un celebru tablou al lui Magritte care se numeşte Ceci n`est pas une pipe, aceasta nu este o pipă. Uneori, când scriitorii spun - aceasta este o carte despre cutare lucru - nu trebuie să-i crezi pe cuvânt. Prin urmare, aceasta este o carte despre doi copii care fug de la orfelinat dar mai este şi altceva. Eu am citit-o aşa: sigur că este şi o carte despre doi copii care fug de la un orfelinat, dar pe mine m-a interesat altceva. Aceasta este o carte despre doi oameni foarte serioşi care inventează o jucărie, inventează nişte personaje-jucării, un fel de perepetuum mobile, un perpetuum mobile care putea să meargă la nesfârşit până la sfârşitul vieţii lor, sau mă rog, a unuia dintre ei. Este un perpetuum mobile al imaginaţiei fiecăruia, un perpetuum mobile de fantezii, de invenţii şi aşa mai departe. Este evadarea a doi scriitori. Ce fel de scriitori? Despre Marius Conkan nu ştiu prea multe, am aflat de pe net că a publicat, a debutat cu o carte de versuri şi am citit câteva poezii. El este mai degrabă un apocaliptic şi un vizionar şi un expresionist şi m-a mirat că se dedă jocului aşa. Ruxandra Cesereanu este aparent o barocă, dincolo însă de dantelele astea pe care ni le flutură de o viaţă în faţă, se ascunde o expresionistă, eu o consider o poetă expresionistă îmbrăcată într-o superbă rochie de dantelă. Dacă vreţi aşa o metaforă a poeziei ei - ar fi la mijloc multă dantelă colorată, poate şi nişte jucării care ascund în miezul lor un cuţit foarte ascuţit, cu care se pot face multe lucruri… să tai pâine, de exemplu. Iată, deci, doi scriitori serioşi, mai degrabă expresionişti, care nu zic că se joacă, pentru că sună prost, nici se ţin de joacă, sună prost, dar care fac o jucărie, iar jucăria aceasta este imaginată ca un perpetuum mobile. Când doi scriitori de-adevăratelea, oameni serioşi, încep să se copilărească sau să se joace, pe mine mă interesează dacă jocul e serios. Când jocul este serios, jocul este doar un pretext. Câteodată o carte pentru copii sau o carte despre copii este un foarte bun pretext ca să mobilizezi tot felul de lucruri, ai o libertate neînchipuit de mare. Ştiţi cum mi-am dat seama de asta? Am început cu Şerban Foarţă, acum patru ani, o carte. Noi n-am vrut să fie o carte, dar vedeam că înaintează şi o să fie poate o carte. Şi el mi-a spus “O publicăm?”. Şi eu am zis “Nu, că nu a fost vorba de o carte, haide să o ducem, o ducem până vedem. Eu îl iubesc foarte mult pe Şerban Foarţă, fac o mică paranteză că nu am încotro, suntem în fond la o lansare de carte, adică totul e mai lejer. Eram la o întâlnire cu liceeni şi invitată eram eu, dar cum domnul Foarţă era în sală am zis “Veniţi şi dumnevoastră domnul Foarţă, nu se poate să staţi în sală, o să fie mai bine aşa”. Şi fără să fi avut o înțelegere acolo pe scenă, a fost prima dată când ne-am dat seama că ne iubim foarte mult şi atunci domnul Foarţă a zis “Uite, eu sunt bric”, iar eu am răspuns - “Şi eu sunt brac”. Și, după întâlnirea asta, domnul Foarță mi-a trimis un mail în versuri, “bric, brac” şi eu i-am răspuns la mail, el îşi cerea scuze iar eu i-am răspuns în versuri, “Dar nu trebuie să vă cereţi scuze”. Şi am ţinut-o tot aşa în mailuri şi a ieşit o jucărie şi vreau să vă spun că, în general, eu consideram rima uşoară, e prea uşor, e uşor să faci rime ce din coadă o să sune, da? Am descoperit că rima e uşoară dar te lasă să mobilizezi fantastic de multe lucruri, aşa cum nu poţi să mobilizezi când eşti pe terenul tău, pe limbajul tău de scriitor. În aşa fel încât, eu am văzut ce mobilizaţi voi doi, scriitorii de acum din Ținutul Celălalt. Eu am citit o carte despre doi scriitori, o carte despre Ruxandra Cesereanu şi Marius Conkan - şi m-am gândit la fiecare în parte. Ce norocos e Marius, băiatul ăsta, că a găsit o scriitoare importantă, nu? Ruxandra Cesereanu e cineva, da? Ce noroc a avut că ea a scris o carte cu el, un debutant, în fond. Dar și ce noroc a avut Ruxandra Cesereanu, această scriitoare cunoscută, să găsească un băiat atât de deştept şi un poet atât de disponibil ca limbaj poetic cum este Marius Conkan. Trebuie să recunosc că noi, eu şi domnul Foarţă, nu am dus jocul până la capăt, s-a stricat barca, pentru că fiecare trăgea de vâsla lui. Așa încât am zis - uite, uite cum reuşesc ei (Ruxandra și Marius) să ducă jocul până la capăt; dar pe de altă parte am zis, dar poate că nu e bine, fiindcă nu se mai vede care e unul și care e celălalt. Poate că Marius a intrat într-o capcană, în fond, el a intrat pe tărâmul poetic al Ruxandrei Cesereanu, dar la fel de bine poate că el a adus miezul expresionist, el l-a făcut mai vizibil, obsesiile astea legate de Baubau poate că sunt impuse de el. Există un loc, însă, în carte, unde pot să jur, pot să bag două mâini în foc, nu doar una, că este vorba despre un fragment scris de Ruxandra Cesereanu. Este aici o punere în abis, Ruxandra vorbeşte despre lumea ei, pornind de la obiectele din camera ei de acasă așa, încât pot să jur în ce privește jumătate din enumerație (deși cartea asta este o fantezie toată), dar jumătate din enumeraţie, din obiectele astea, Ruxandra, eu cred că există, am fost la tine acasă, nu ştiu, nu văd, nu sunt atentă când intru la cineva în casă ce are prin casă, sunt atentă la omul ăla, dar la pagina 112, tu doar să imi confirmi, autorii imaginează amândoi o pâlnie în care alunecă cele două personaje care dau de o cameră, o cameră care este precum camera din Călătorie în jurul camerei mele de Xavier de Maistre; iată fragmentul: “se afla acolo un dulap cu oglinzi uriaşe/ prin care se putea călători către alte oraşe”, eu l-am văzut, “apoi era un coş cu umbrele”, “apoi erau două fotolii-pat pentru culegătorii şi spunătorii de poveşti/ care ascultau pink floyd”, ştiu că ea (Ruxandra) ascultă Pink Floyd; apoi “psihedelizau şi mureau după veşti/ din alte lumi şi genuni cu minuni” şi aşa mai departe. Dar am pus un semn de carte şi cu asta termin, m-am gândit cu cine seamană Ținutul Celălalt, pentru că întotdeauna scriitorii au o familie, iar când n-au o familie a lor, îşi caută o familie. Eu sunt genul de om care îşi caută o familie literară, am multe rude şi mi-s tare dragi cu toţii, şi copii şi bătrâni, şi mătuşi, verişoare, surori, fraţi. Așa că le-am căutat familia Ruxandrei și lui Marius. În materie de literatură, este Leonid Dimov, din când în când cartea de-acum sună a Dimov, mai ales rima sună a Dimov, aţi şi vrut asta probabil.
Ruxandra Cesereanu: Şi Naum puțin.
Simona Popescu: Naum n-am găsit.
Ruxandra Cesereanu: Este chiar un Apolodor acolo.
Simona Popescu:
Cine ştie, am văzut un Apolodor, dar asta nu înseamnă că… deşi, firește, Gellu Naum, sigur că da. Am mai găsit în familia voastră poate și pe regizorul care a scris o carte pentru copii, Tim Burton, cu siguranţă. În literatura română, probabil că ştiţi de cartea lui Bican, Florin Bican, Cântece mârlăneşti, este extraordinară, poezie pentru copii, de groază. Este cartea preferată a fiicei mele, ea fiind scrisă pentru oameni mari. Este apoi Michel Gondry, care probabil că ştiţi că este regizorul lui Bjork, clipurile lui Bjork sunt făcute de Michel Gondry; sau poate aţi văzut La science des rêves; Gondry e un nebun, e un tip formidabil, îl iubesc, bănuiesc că e din familia voastră (Ruxandra și Marius), dar e şi din a mea; şi mai este Guillermo del Toro cu Labirintul lui Pan. Şi mai este o formaţie, sigur ştiţi Lady and bird, bineînţeles. Eu zic că e o familie atât de frumoasă, mi-e dragă familia asta, din când în când le fac o vizită, deşi cred că sunt ai mei, rude de gradul doi, verişori de gradul doi. Cam asta am de spus. Eu cred că Ținutul Celălalt este o carte despre doi scriitori şi despre prietenia lor şi e o carte foarte frumoasă şi impresionantă, dacă o citim şi aşa.
